Atacul Anacondei

M-a sunat ieri o a.s.i.a.tică cu solicitarea de a-i promova un eveniment în care s-a implicat.

Ca să respect adevărul istoric, ne cunoşteam pentru că promovasem imaginea ei, de curând.

Am schimbat informaţii, via email şi telefon până târziu în noapte, fără ca măcar odată să pomenim cuvintele “contract”, clauze”, “obligaţii”.

Am reuşit să pregătim evenimentul, şi după aproape o zi de la demararea lui, am atins subiectul în cauză.

Abia atunci mi-am dat seama că, deloc singular, între oamenii din showbizz, acest lucru e aproape perimat, pentru că ei pun permanent în balanţă bunul lor cel mai de preţ, imaginea.
Obrazul, cum s-ar zice!

Cum ar fi ca unul care trăieşte exclusiv din imaginea lui, să-şi piardă capitalul? De neconceput!

Păcat că nu funcţionează şi la alţii care trăiesc efectiv din imaginea lor, ca de exemplu politicienii? La cei supăraţi, care promit că demisionează în cinci minute. Cei mai cârcotaşi ar zice: când nu poţi să ataci idei, ataci oameni! Oare?

De aproape două luni am adăugat preocupărilor mele cotidiene o mare cantitate de îngrijorare manifestată prin drumuri zilnice, repetate, la spital, asezonate cu pregătirea de supe, budinci, chestii fierte, fără sare, fără carne, fără gust, numai carne, numai brânză, numai apa, numai…

Direct proporţional cu cantităţile de alimente preparate, spăl oale, cratiţe, tăviţe, cănuţe, ceşcuţe, hăinuţe, şi alte … uţe. La propriu!

Deşi feminismul meu se revoltă, fac totul cu un amestec ciudat de dragoste şi resemnare, justificate ambele, întrucât cel pentru care fac toate acestea este singurul bărbat pentru care, în opinia mea, merită să le faci, şi anume Tata. Asta dacă nu cumva ai un fiu… chestie discutabilă.

Când păleşte resemnarea însă, şi la iveală iese feminismul, adică atunci când manualitatea excesivă a activităţilor prestate, lasă mintea să zburde în voie, reflectez la resemnarea care mă determină, determinarea fiind cheia succesului meu, recunosc!

Nu cumva chiar ea, resemnarea o fi la baza blazării unora dintre cunoscutele mele, care prestează zilnic astfel de activităţi pentru Domni (?).

În timp ce ele, doamnele, duc copilul la şcoală, merg conştiincioase la job, derulează afaceri, fac piaţa, (chiar “bio” dacă aşa sună comanda!) sună soacra, fac iar piaţa, cumpără Domnului haine, îi repară maşina, cumpără copilului haine, dacă mai sunt bani şi timp îşi cumpără şi lor, iar la sfârşit-sfârşit fac un efort să fie atrăgătoare ca să-şi asigure exclusivitatea atenţiilor Domnului. Care Domn, relaxat, e pătruns de probleme existenţiale, pentru că el e în vârful piramidei lui Maslow, sau aşa se consideră. Şi evident, n-are chef de… atenţii.
Eeeei, dar ce face el, de e atât de pătruns de importanţă şi morgă: se complace în a juca diverse sporturi/jocuri, tenis, de exemplu, sau mai frecvent ceva, harvesting, cât e ziua de lungă, raportând perfid la sfârşitul acesteia că e imposibil să găseşti de lucru, sau că, după caz, a avut o zi de lucru infernală, solicitantă şi extrem de responsabilă. Care în cel mai fericit caz înseamnă că a luat masa de prânz cu vreun posibil partener de afaceri şi chiar s-a concentrat în a alege între caprese şi feta şi a avut de luat o grea decizie atunci când a ceut o bere în locul ginului tonic. Doar de dragul de a nu-l considera interlocutorul prea “soft”
Doamnele însă, în timp ce învârt bugete, cu gândul la alergia copilului, se simt complete, întregite şi duc povara mai departe, şi acceptă o simplă bătaie pe umăr, drept recompensă.

Revin cu picioarele pe pământ, gătind şi spălând, rememorez gesturile generoase ale tatălui meu în vârstă de 83 de ani şi cu nostalgie mă întreb, unde sunt bărbaţii pe care te poţi baza, care îţi oferă sprijin moral şi material şi cărora nu le-au fost extirpate cojo___de par simple amigdale.

Brusc, înţeleg de ce se spune că Agatha Christie îşi concepea acţiunea romanelor sale, în timp ce îşi desfăşura activităţile din bucătărie.

Dacă v-aţi regăsit în descrierea din aceste rânduri, q.e.d.

Cer scuze tuturor Domnilor, care sunt Tatăl sau Fiul cuiva.
Sau excepţiei care întăreşte regula şi pe care aş fi încântată să o cunosc!

Trecu ceva vreme de cand nu am mai chinuit tastatura, in scopul nobil al publicarii vreunui post, desigur. Ca altfel o, respectiv ma chinui zilnic in scopul declarat al castigarii existentei.
Jobul si sansa mi-au permis sa ma apropii intreresant dar periculos de mult de unii dintre cei ce au facut din Zana Elodia (spun zana referindu-ma la faptul ca a implinit visurile multora, din care un Rolls Royce Phantom e binecunoscut) un adevarat fenomen, de care s-a profitat la maximum, pe scara nationala. Marturisesc ca intr-un mod pervers, am ajuns chiar sa le admir maiestria. Dar nu acesta este subiectul!
Elodia, substantiv comun, feminin, o elodie, doua elodii = metoda de disimulare, abureala, scriam acum aproximativ doi ani.
Acum as vrea sa adaug: instrument de manipulare, aplicabil in orice domeniu.
Intr-o recenta discutie ce s-ar putea numi pretentios “brain storming”, desi marturisesc ca ceva “brain” era “involved” acolo, cineva a emis parerea ca singura solutie de a scapa de un anumit status-quo ce se incapataneaza sa ramana asa, ar fi sa anuntam public faptul ca la baza acestuia s-ar putea afla ingopata Elodia.
E o figura de stil, desigur, dar reflecta trista realitate cu care ne confruntam.
Morala: cine nu are o Elodia, s-o fabrice.
Ca toti politicienii in viata si continua agitatie! Fiecare isi are Elodia lui cu care tine poporul atent la orice alta chestie, decat cea care pentru ei ar putea fi periculoasa. Stati cu ochii pe Elodia! cand va treziti, va vor oferi un joint.

Desfăşurarea ediţiei a doua a BFF a fost plasată în timp mult prea aproape de cea de a treia ediţie a Campionatului internaţional de Gătit în aer Liber.
În spaţiu însă a fost plasată mult prea departe, întrucât BFF s-a desfăşurat în Băneasa Shopping City, sau mai precis în faţa acestuia.

Din aceste două motive cred, BFF nu putea fi avantajată de nici o comparaţie între cele două manifestări gastronomice.

Deşi multe ar fi putut fi atracţiile – Piaţă ţărănească, Piaţă siciliană, preparate de origine libaneză, peruană, indiană sau diverse delicatese franţuzeşti şi chiar un loc de joacă pentru copii – vizitatorii nu au fost prea numeroşi şi nici măcar cel mai mare borş de peşte pregătit de către Horia Vârlan (duminică 24 mai) nu a reuşit să stârnească entuziasmul scontat.

Degeaba jambon afumat, cârnaţi cu busuioc, salam de măgar şi palincă de Zalău, degeaba reţete tradiţionale şi 550 de ani de bucătărie românească, pentru că bugetul romanului subţiat de omniprezenta”criză” şi cele 14 zile care au despărţit cele două evenimente nu i-au dat prea multe şanse BFF-ului mai ales după ce în Parcul Izvor cu doar două weekenduri în urmă se produceau”greii” gastronomiei româneşti şi chiar supra mediatizatul Robert Rainford.

Iar goana după cea mai mare, cel mai lung, nu prea mai generează efectul scontat, mai ales când locaţia este greu accesibilă, creatoare de paradoxuri de genul :cei care puteau ajunge nu erau interesaţi iar cei care erau interesaţi nu prea puteau ajunge.

Dacă eşti un obişnuit al acestor evenimente înţelegi că în gastronomie, poate chiar mai mult decât în alte domenii, e vorba de orgolii şi în faţa orgoliilor toate celelalte pălesc.

Cele două manifestări ar fi putut împarţi succesul sau ar fi putut genera succes dublu dacă nu se succedau atât de rapid şi dacă BFF s-ar fi desfăşurat într-un loc la îndemâna celor cărora li se adresează, bucureşteanul de mijloc, mâncător de mici şi băutor de bere, dornic de un borş pescăresc oferit în preţul biletului de intrare şi care ar fi scotocit în buzunar după câteva zeci de lei care să acopere preţul unui “moft”de brânză de capră, ulei de măsline extravirgin sau a unei felii de jambon autohtone sau siciliene.

Şi ca o concluzie aş cita-o pe Cindy Crawford (sper să nu greşesc!) care spunea că “frumusetea deschide orice uşă” dar prostia o închide repede la loc putem noi adauga din experienţă romanească.

articol scris pentru idaho

Mai incercam sporadic cate un regret ca de cativa ani am renuntat sa mai merg la marea noastra…dezamagire. Adica pe litoralul romanesc.
Inregistrasem cumva pe retina ceva crampeie de talkshow-uri cu relansarea turismului romanesc si alte bla-bla-uri si involuntar mai primeam de la constiinta mea cate un semnal de genul “ai marea la 250 de kilometri de casa si bati mii de kilometri pentru plaja altor intinderi de ape!”
Ei bine, m-am vindecat! Am strans-o de gat pe respectiva si am aranjat sa nu-i mai aud glasul pe aceasta tema.
Am fost de foarte curand intr-o statiune “perla” a turismului romanesc cum se spune in limbajul de lemn, in scopuri profesionale, nu pentru relaxare, ca n-as fi reusit!
Dupa un drum minunat, care iti da dureri de dinti din cauza soselei “excelente” si a vibratiilor inerente la viteze mai mari, la intrarea in Constanta te intampina minunatele panouri vindicative ale lui Mazare, in care iti explica el cu furie cum nu poate sa mai fure nu stiu ce.
Apoi alti frustrati iti zambesc libidinos de pe carton explicandu-ti cum fac ei campanie acolo pentru ca in Bucuresti nu au voie, desi ei aici in Bucuresti candideaza!
Te distrezi minunat de nici nu mai vezi gropile in care iti distrugi investitia ta pe patru roti, mijloc de locomotie si supliciu.
Pana cand ajungi la Marea Bariera.
Megaconstructie de sfarsit de secol 20, inceput de secol 21, Monumentul Sfidarii, urateste si el cat poate statiunea pe care au tabarat cu totii, “investitori” de toate neamurile, toti o apa si un pamant. Ici-colo, cate un entuziast a depasit faza de spoiala si a incercat sa upgradeze cu adevarat nivelul cate unui hotel. A investit cu adevarat naivul, a adus materiale, echipamente, a angajat lucratori si acum vrea sa faca ceea ce a fost el invatat, adica turism.
Da, dar cu ce? Ca nivelul serviciilor parca il tine dracul de coada ca sa ramana tot sub nivelul…marii, orice ai face sa-l imbunatatesti si oricat de mult ai plati! Iar oamenii, prestatori de servicii,
vor salarii capitaliste si munca socialista, ca in imaginea alaturata.
Adica, ce daca vine specialistul sa ii invete si ce daca stiu ca sunt supravegheati?
Urc in camera de hotel, ies pe balcon si privesc marea.
Superba privelistea, cum sunt multe in minunata tara. Admir calmul de inceput de sezon, privirea imi cade asupra nisipului si involuntar imi amintesc nisipul unei plaje de pe Costa del Sol. Al nostru bate detasat, nu se compara cu praful negricios de pe tarmul Mediteranei.
Ma intorc in camera si incerc sa trimit un mail. Nu wireless, nu cablu, deci niet internet.
Cobor la receptie si incerc sa printez un document ca sa-l trimit prin fax, ma adaptez, adica, la conditii.
Stupoare, nu avem imprimanta. Dar avem patru stele la intrare.
Ma jenez sa mai intreb daca au fax, sa nu par prea… pretentioasa.
Parasesc hotelul si odata plecata imi pierd si speranta ca mai avem puterea sa facem aici, in tara noastra, ceea ce altii au facut acum 20 de ani si culmea, multi chiar cu ajutorul romanilor.
Gasitorule, distractie placuta!
Iar tu constiinta, tine-ti gura!

De catva timp, de cand m-a lovit dorinta de a scrie, am suferit major ca nu mai pot. Sa scriu! Pur si simplu nu imi mai puteam accesa pagina de pe rds-ul meu cel de toate zilele.
Dorinta mi-a fost in sfarsit indeplinita si pot sa ma revars in fraze descriind o intamplare care pentru mine s-a invechit deja, dar care caracterizeaza si va mai caracteriza mult timp respectul prestatorului fata de consumatorul roman. In acest caz de credite, dar e valabil in general…
Dar de ce sa descriu in cuvinte cand o imagine…
Tu muritorule, de foame, evident! Daca ai nevoie de un credit, iata cea mai buna oferta LA PACHET CU CEA MAI BUNA DESTINATIE!
Vrei si tu ceva, o plaja, o friptura, o saltea, o bere rece, iata solutia!

Titlul se refera strict la faptul ca pana ieri nu mai scrisesem de vreo 2 luni.
Acum subtitlul:
Mi-am petrecut vacanta de iarna la Barcelona.
Am invatat multe lucruri, sigur voi impartasi din ele mai traziu, pe larg. Dar azi vreau sa vorbesc despre femei frumoase, femei urate si clasa de mijloc.
Am constatat din nou, ca de atatea alte ori cand am vizitat alte tari, chiar europene, CA ROMANCELE SUNT MAI FRUMOASE.
Nu au atata personalitate, nu-si acorda ragazul necesar, nu sunt poate suficient de ingrijite, poate sunt coplesite de griji, DAR SUNT FRUMOASE!
Doamnelor, habar nu aveti ce bagaj genetic detineti, cata armonie exista in chipurile si trupurile voastre.
Da, poate nu aveti timp, bani, chef sau energie sa va puneti in valoare, dar merita sa incercati, sa exploatati puterea ce se afla in mainile voastre.
Vazand catalunezele micute, fragile, cu centrul de greutate plasat jos, pe picioarele scurte, chipurile negricioase, cu nas acvilin si privire patrunzatoare, m-am gandit la fetele molcome dar decise, cu tinte bine stabilite, la cositele blonde, la ochii albastri, la trestiile mladioase de pe langa Olt, la rubensienele ardelence si banantence, la focoasele transilvanence.
Stiti ce le deosebeste pe frumoasele tarii noastre de locuitoarele Catalunyiei?
Ultimele nu au pic de jena sa munceasca oriunde, intr-un bar, supermarket, coafor sau petshop, motiv pentru care la ei clasa de mijloc chiar exista si au multa grija si respect fata de propia persoana, fata de modestul lor bagaj genetic.
Sunt ingrijite, epilate, spalate, fardate discret, manicurate si daca au nevoie de o lotiune, o aplica dezinvolt intr-un autobuz curat, care se deplaseaza decent, la intervale de timp prestabilite si care au posibilitatea de a se autobascula (?) pe partea cu trotuarul pentru a facilita coborarea varstnicilor, a purtatorilor de carucioare si a persoanelor cu dizabilitati.
Iar doamnele in varsta, apartinand clasei de mijloc, cu parul vopsit frumos in nuante de blond cenusiu si cu un zambet condescent izvorat din asumarea valorii si starii lor, isi pot permite ca din rezultatul muncii lor de-o viata, pensia pe o luna, sa isi cumpere o geanta Burberry sau Balenciaga la care zanele noastre ravnesc cate un an, de multe ori in zadar.
De aceea, romancele sunt mai frumoase, dar mai subevaluate. Pentru ca asa vor ele!

Cu greu m-am decis sa revin la bloguletul meu!
Pentru ca aceasta deprindere nu se supune regulii mersului pe bicicleta (odata invatat nu se uita niciodata!) ci mai degraba dictonului conform caruia organul, neexersat fiind, se atrofiaza.
Dar printre toate cele intamplate in ultimul timp, bune, rele, absurde, frustrante, sau cum or mai fi fost, un fapt la care am asistat ieri, m-a facut sa vreau sa declar ca EXISTA SPERANTA!
Fiind eu participanta fara drept de vot la un eveniment privat, ziua de nastere a unei fete apropiate mie, am fost miscata (si e greu sa ma miste ceva in societatea din care cu scarba si dezgust fac parte!) de un gest.
Sa-l descriem pe larg:
Baiat, tanar, dragut, cu orientari sexuale unanim accepate ca fiind normale, alb-caucazian, contemporan cu noi, ca atare locuitor de secol 21 al minunatului Bucuresti, infernal mai esti!, si-a facut intrarea intr-o casa, cu trei buchete de flori, tinute la vedere, pe care le-a inmanat corect, celor trei reprezenatate de sex feminin din casa iubitei sale, exponente a trei generatii de doamne si domnite, fata/iubita, mama si bunica acesteia. Demn, curat, fara jena, cum este normal sa daruiasca un barbat flori unei femei si cum eu credeam obervand manifestarile tinereilor din jur, ca nu mai e trendy.
Vazandu-i pivirea stralucitoare,din care reiesea clar ca incerca sentimentul datoriei implinite, inoculat pe linie feminina in familie si ca nu dorea clementa, sau orice altceva au fost obisnuiti baietii sa creada ca se tranzactioneaza in momentul oferirii florilor.
Baiatul despre care vorbim, a devenit barbat in ochii mei tocmai prin acest gest deloc macho in conceptia multora, pentru ca a-ti asuma un gest, o parere face cat multe kilograme de six-pack abdominali si nenumarate cosuri de oua, FIRESTE!.
Mi-am zis in sinea mea, cuprinsa brusc de o surprinzatoare exaltare, MAI EXISTA SPERANTA, batranul meu tata sau cel al Psiheei nu sunt singurii barbati ramasi in viata care stiu sa daruiasca o floare.
Si iata ca uneori, cu o floare se poate face primavara!

De cateva zile sunt in transa. E o certitudine, in ianuarie ma intorc pentru cateva zile “in lumea mea”
Mi-am cumparat biletele de avion si mi-am rezervat camera intr-un hotel dragut si nu prea pretentios din Barcelona.Cand ma gandesc ca ma voi lasa din nou vrajita de arhitectura minunata si ma voi delecta cu minunatele frijoles servite frumos, decent si curat de catre spanioli care stiu ca turistii sunt sursa de venit si trebuie tratati ca atare.
Ca voi putea cere 2-3 sau chiar 4 perechi de pantofi si voi fi servita de fiecare data cu aceeasi deferenta si fara scarba si pliciseala caracteristica vanazatoarelor din mallurile noastre.
Ca fiecare persoana pe care o voi intreba ceva in superlimitatul meu vocabular spaniol imi va raspunde cu un zambet binevoitor si va gesticula bogat ca sa ma ajute sa-i inteleg raspunsul.
Ca voi putea sa ma plimb pana la epuizare uitand durerea atroce de picioare care ma chinuie de fiecare data cand petrec cateva zile intr-un oras si as vrea sa vad totul in acele zile.
Ce mai, sunt fericita. Ca bucuria sa-mi fie intreaga,mi-as mai dori un singur lucru, un notebook micut sa pot sa-mi satisfac si nevoia de a scrie si descrie tot ceea ce vad si traiesc.
Raspunsul e
ASSUS Eee e tot ce-mi doresc!

Votati-ma aici

Regret eventuala disparitie a acestei persoane, deplang drama prin care poate trece familia ei. Nu la aceste lucruri fac referire si nu doresc in nici un fel sa lezez sentimentele lor sau orice are legatura cu aceasta.
Ce ma socheaza, desi credeam ca nu ma mai socheaza prea multe lucruri la minunatul popor din care fac parte, este psihoza care a cuprins Romanica.
Numele Elodiei scandat pe stadion, episodul o suta si ceva la ceea ce ar trebui sa se numeasca Elodia TV. Sute de referiri in presa si… o Cioaca.
Ce Elodia… ma-sii? De parca alta treaba nu am mai avea.
Bucurestiul blocat din cauza celor 300 de strazi in “amenajare”, ore din viata petrecute intr-un trafic infernal, coruptie dovedita la cel mai inalt nivel, aranjamente bituminoase la acelasi inalt nivel, asistenta medicala criminala dovedita, umilirea echipei nationale de fotbal, fugarela italieneasca a rromilor, iminenta apropiere a iernii cu toate scumpirile de rigoare, ba chiar si sarbatorile, toate palesc in fata Elodiei.
Elodia, substantiv comun, feminin, o elodie, doua elodii = metoda de disimulare, abureala.
P.S. Prin scrierea acestui articol m-am aliniat trendului, nu?